Despre Remus Cernea, o alternativa…

 M-a exasperat la maxim politica dintotdeauna. Nu am votat niciodata. Cum as fii putut s-o fac daca nu am avut nicio simpatie. N-a fost vorba de indiferenta, ci pur si simplu m-am saturat de aceleasi vechi sau noi personaje dar care erau “toti unul” la atitudine sau mentalitate.

 Anul acesta mi-a atras insa atentia Remus Cernea. De ce? E un om simplu, tanar, fara averi, fara masina, da mai ales fara promisiuni. Si mi-a placut… L-am urmarit in emisiuni tv si am cautat pe internet, cum face toata lumea, informatii despre el. M-am regasit in toate. E “altceva”. Nu vreau sa ma apouc sa scriu acum o caracterizare succinta a persoanei lui. Pentru cei care vor sa stie mai multe pot cauta pe www.remuscernea.ro .Poate cine stie va veti regasi si voi in ideile lui.

 Daca as incepe sa spun despre ce a facut, ce a fost sau ce incearca sa faca ar parea ca il laud, sau ca il recomand. Pana la urma votul tine de optiunea fiecaruia. Faptul ca imi expun optiunea pentru un viitor presednte inseamna doar ca scriu si despre o alternativa. Este dreptul fiecaruia sa aleaga ce vrea, dar alegerile pe care le facem, in general sunt pe termen lung. Efectul sau rezultatul unei alegeri vine in timp. Asa a trecut timpul si iata-ne… traim intr-o Romanie cu o economie inexistenta, o tara “de saraci” unde lumea nu mai vrea sa traiasca. Suntem rezultatul alegerilor anilor trecuti.

 De aceea pentru cei care au nesigurante in privinta persoanei alese sa-i acorde un viitor vot sau pentru cei care sunt in incertitudini legate de posibilitatea acordarii unui vot cuiva, pentru cei care sunt fermi convinsi ca n-o sa voteze cat si pentru toti ceilalti… informarea corecta e esentiala. Daca vreti si voi sa citit despre Remus Cernea intrati pe site.ul lui sau pe  www.partidulverde.ro .

 Consider ca m-am informat corect si despre ceilalti, mai ales ca unii au avut si timp sa demonstreze ce pot face, iar altii promit cu vehementa lucruri ce stim cu totii ca nu se pot realiza. De aceea pentru mine Remus Cernea e singura alternativa!

O dilema…

Cred ca o sa-mi fac o schita, un program, nu stiu, asa ca o agenda. Gata! De maine o sa fiu mai intelegatoare, mai buna, mai receptiva la persoanele din jurul meu. Asta o sa fac!

Dar oare asta e solutia? Asa o sa reusesc sa tin aproape persoanele care imi sunt dragi? Pana la urma accept lucruri, iert gesturi, dar sunt capabila sa ma predau de tot? Chiar nu am dreptul sa ma supar, sa iau decizii (altele decat cele ale apropiatilor), sa fac exact asa cum vreau eu?

Sa presupunem o relatie. Ca la matematica. IPOTEZA: Se da o relatie, de orice fel, familiala, de prietenie, amoroasa, etc. CONCLUZIA: Cand doua persoane care formeaza un cuplu (cum am spus de orice natura) nu se mai inteleg, a cui e vina? Cam asta se da si cam asta se cere. Mai greu cu DEMONSTRATIA.

Cum sa rezolvi o problema daca nu cunosti toate datele? Mai exact cum sa faci sa fie bine pana la final, daca nu stii care e cauza ce declamseaza conflictele, starile tensionate, certuri, suparari, etc.

Asta ma intrebam si la inceput. Sa ma schimb eu ca sa nu mai trec prin momente neplacute, sau sa fiu aceeasi fata pretentioasa care cere si impune respect, iar daca cei din jur nu stiu sa-l dea, sa renunt de tot. Pana la urma poate ca nu am ce sa pierd. Daca cineva nu imi e pe plac si il exclud din viata mea… asta nici nu se poate numi o pierdere.

Dar daca m-am atasat in timp, de acel cineva si acum imi e greu sa fac asta? Poate ca timpul e vinovat. In timp oamenii se apropie, isi cladesc vise, planuri… impreuna. Cand isi dau seama ca poate nu si-au ales persoana potrivita, de multe ori e prea tarziu sa renunte, sa o ia de la capat. Si se compromit mai departe. Raman in continuare in aceleasi anturaje, langa aceleasi persoane, desi fara rost.

De exemplu, intr-un cuplu, cand mergi mai departe desi ar trebui sa spui stop, e explocabil de ce intervine monotonia, de ce intervine o a treia persoana, etc. Pentru ca te complaci intr-o situatie din care din diverse motive n-ai mai putut scapa.

Revenind… chiar sunt intr-o dilema? Sa-mi fac fisa aia cu punctele la care trebuie sa mai lucrez in ceea ce priveste personalitatea mea sau sa renunt la incercarea de a ma schimba? Mai reflectez…

 

 

Cine sunt…

Am citit candva, prin liceu… un manual de filozofie. Asta cu doi ani inainte sa ajung si eu sa-l studiez la clasa, pentru ca fratele meu era cu exact doi ani inainte cu scoala ). Asa ca de la el am si facut rost de acea carte. Bine, nu mai intru in detalii. Vroiam doar sa ma opresc asupra faptului ca incepea printr-un capitol numit “Ce este omul?”. Cred ca asta a fost si intrebarea care m-a atras si m-a facut sa-l citesc.

Chiar asa… “Ce este omul?”, “Cine suntem?”, evident “Cine sunt?”. Pentu ca cea din urma este si intrebarea asupra careia ne oprim cu totii sa reflectam si incercam sa gasim raspunsuri pe parcursul vietii.

De ceva vreme se difuzeaza pe la tv, o reclama la nu stiu ce retea de telefonie mobila (nu spun pt k i-as face reclama, dar chiar imi scapa acum) in care o persoana de sex masculin (beahhh ce aiurea suna), hai sa spun un barbat se defineste prin toate persoanele care le cunoaste si urmeaza sa le cunoasca. Repeta mereu “sunt mama….”, “sunt sora…”, “sunt prietenul meu cel mai bun….”, etc.

Intai de toate, asta suntem fiecare: un rezultat al celorlalti. Pentru ca, revenind la manual de filozofie si raspunsul la intrebarea “Ce este omul?”, explicatiile erau date prin diferite definitii din cat mai multe domeni. Pe scurt, sa spunem, din punct de vedere biologic, anatomic mai bine, omul este un organism viu, bla, bla…. Din punct de vedere religios, omul este o fiinta divina, creeata de Dumnezeu, bla, bla… Din punct de vedere filozofic (chiar si al logicii), omul este o fiinta rationala, care are capacitati de a formula anumite judecati, judecati, bla, bla…

Daca omul din acel manual era explicat de catre altii (proful de anatamoie sau un medic, Dumnezeu, filozoful, etc) atunci si omul din mine (un mine pentru fiecare) este definit in acelasi mod.

Poate ca ne nastem cu anumite trasaturi ale parintilor, mai mult fizic, pentru ca temperamentul ni-l conturam in timp, dar cel mai mult imprumutam de la ceilalti. Stiu ca suntem diferiti, dar cuprindem in noi, ceva de peste tot… Fie de la persoanele care ne-au fost alaturi in anumite perioade ale vietii, fie ca ne inspiram de la altii pe care nu-i cunostem dar citim despre ei, ne informam prin diferite mijloace…. Ca de aici si vorba “nimeni nu s-a nascut invatat”, sau “omul cat traieste invata”.

Ma intreb si eu, ca si voi, ce se intampla cu cei care fac rau, cu cei care preia numai informatii negative si le transpun in acte violente asupra altora.

Mai bine, ma opresc aici cu introducerea asta. Nu ca as fi spus mare lucru despre cine sunt. Asa ca trec si la cuprins. Esenta (de vanilie e mai buna ca aia de rom) e mereu la miljoc, nu?

Sunt fata mamei (Ana, 42 de ani), sora fratelui (Alin, 23)…. si poate putin prietena catorva persoane (gata cu numele ca o sa spun eu pe parcurs). Mai sunt eleva unei Universitatii (ha, ha… nu spun, eu stiu de ce), a Faculatii de Jurnalism din Bucuresti.

Pe scurt, m-am nascut intr-un orasel mic, din judetul Gorj si am aterizat aici, in Capitala, cu doi ani in urma, imediat ce am terminat liceul.

Stiu ca ar trebui sa continui, dar nu este inca momentul. Nu ma retine, in special nimic, dar daca spun totul de la inceput, ce as mai scrie mai tarziu? Plus ca nu e musai sa intereseze pe cineva amanunte despre mine, poate doar o sa scriu lucruri interesante, care merita ca cineva sa-si arunce macar privirea peste ele.

Cand mi-am facut blogul, nu m-am intrebat de ce, sau ce o sa scriu pe el de fiecare data, cu atat mai putin nu am acum aceste raspunsuri. Dar stiu ca sunt persoane (cred k am spus asta in primul post, daca nu repet acum ) care se identifica macar cu anumite chestii pe care o sa le scriu eu.

Aaaa, nu pot sa trec peste un amanunt interesant. Si acela fiind cateva dintre “micile” mele placeri. Ador muzica, fara de care n-as putea trai, teatrul si…poate putin fotbal ).

Data viitoare (cand o sa am timp) o sa scriu despre ceva mai interesant. Sau cel putin o sa incerc .

 

Intre vise si visuri…

Bine, greselile gramaticale au devenit ceva obisnuit. Nu se mai supara nimeni daca o virgula nu e pusa la locul ei, sau daca numele proprii se despart in silabe, cu atat mai putin daca sunt scrise cu litere mici. Asta despre greselile scrise, pentru ca, in ultimele decenii oamenii tasteaza si nu scriu. Daca ar fi s-o luam dupa scrisul pe computer si faptul ca uitam de diacritice e o greseala. Dar… suntem oameni si toti gresim.

In plus, de cele mai multe ori ceea ce scriem e mai putin relevant. Informatiile auzite sunt procesate mai repede de creier si deasemenea retinute mai mult timp. Ca sa fiu mai exacta, o sa ma opresc asupra unui domeniu, al presei audio-vizuale. Ca sa argumentez, pe langa ce am spus mai sus, de ce evit sa invinovatesc pe cei care scriu, o sa enumar doar cateva motive. Primul, cred eu cel mai important, ar fi acela ca dupa ce omul obisnuit citeste ziarul, nu numai ca nu observa multe dintre erori, nici nu le ia in seama, informatia fiind mult mai importanta, fata de felul in care este ea abordata. Un alt motiv este acela ca scrisul se poate “controla”. Mai exact dupa ce am scris un articol, pot sa revin (pana la momentul publicarii) asupra lui si sa il corectez. Si asa mai departe…

Revin astfel, la presa audio-vizuala si ma opresc asupra unor emisiuni cu mare audienta in tara noastra draga. Ma uitam rareori, la “Dansez pentru tine” de pe PROtv.  “Am sa il invit in scena pe…”, “Am sa acord un punctaj concurentului…”, “Am sa….” si iar “Am sa…”. OK! Si cam atat! Se vroia a fi vorba despre un viitor, al persoanei I, singular. Pai daca am continua aceasta conjugare la toate persoanele, ne dam seama ca… nu mai merge. Intrucat, “am” poate fi definit ca verbul “a avea” conjugat la persoana I, singular (ex: Eu am un telefon <detin>) sau ca un component ce ajuta la formarea timpului trecut (ex: Eu am facut), de unde si pana unde se foloseste la viitor? Deci mergand pe formula “Eu am sa…”, continuarea ar fi “Tu ai sa…”, “El/Ea are sa…”, folosind deci “a avea” ca participiu, in loc de forma corecta “Eu voi…”, “Tu vei…”, “El/Ea va…”. Exemplificand greselile anterioare, corect este “Il voi invita in scena pe…” si “Voi acorda punctaj maxim…”. Se mai accepta si un viitor popular, format cu ajutorul expresiei “o sa..”. Gen “Eu o sa…”, “Tu o sa…”, etc. Problema cu “am sa…” e des intalnita in vorbirea multor persoane, asa ca nu m-ar mira, maine-poimaine sa fie acceptata si trecuta si ea la un “viitor popular”, dar chiar si asa doamnelor prezentatoare frumoase si delicate, nu mai vorbiti ca tot poporul, ar fi frumos sa vorbiti gramatical…

A doua problema pe care o am, se situeaza, daca pot spune asa, undeva intre vise si visuri… Urmarind zilnic, campaniile de ajutorare a semenilor din Moldova, loviti de soarta si mai ales de ape, se foloseste pe ici pe colo, in spusele celor care vor sa ii ajute ba “visele lor s-au spulberat”, ba “visuri” intr-un asemanator context. Si imi permit sa mentionez si sa felicit Kanal D, pentru campania “O punte intre oameni”, pentru ca in acea reclama se foloseste corect cuvantul “visuri” cand se exprima ideea de sperante distruse ale celor afectati. Ideea e ca pentru cei care viseaza noaptea si li se intampla de mai multe ori, pot spune ca avut “vise” (de noapte evident) si pentru cei care au idealuri, scopuri in viata atunci pot si ei sa afirme ca acestea sunt “visuri”. Deci “visuri” are ca sinonime “idealuri” iar vise sunt strict acelea pe care noi le avem seara. Ca unii viseaza si cu ochii deschisi… ori asa pot ei sa doarma, ori e totul in imaginatia lor, deci cam tot la “visuri” ajungem…

Si pentru ca “ai spus oarecum ca…”, intreb ai spus sau nu ai spus? O domnisoara blonda (despre culoarea parului vorbesc) spune des, chiar extrem de des “oarecum” si nu prea ii inteleg rostul. Mai ales intre doua verbe (un exemplu personal doar pentru a va lamuri <vrei oarecum sa faci asta?>), unde nu prea isi are locul. Sensul lui oarecum se defineste simplu prin “intr-o oarecare masura” sau chiar “putin” asa ca daca am spune “vrei putin sa faci asta”? am intelege ca este vorba despre intensitatea unei dorinte. Asa ca nu neaparat este o greseala gramaticala, ci o numesc mai degraba de exprimare, pentru ca ea nu uita sa o repete la fiecare fraza pe care o rostoste si asta ” da naspa!”. Nu stiu daca stiti despre cine vorbesc aici, nu am nimic personal cu ea, de cele mai multe ori recunoscandu-si greselile, lucru de apreciat, dar am amintit de “oarecum” pentru ca cine stie se va corecta si “dansa”.

Si o ultima greseala precizata azi, aud des expresia “ca virgula…”. Daca ne gandim ce este virgula, un semn lingvistic, pai semnele se deseneaza, mai exact se scriu, in cazul virgulei, verbal se “aminteste” printr-o pauza respiratorie, atunci… Deci ori spunem “ca si cainele” in loc de “ca virgula cainele”, ori facem pauza intre cele doua cuvinte care formeaza cacofonia, ori daca nu scriem “ca, cainele” dar virgula nu se rosteste. Prima varianta e cea mai indicata, adica folosirea unui cuvant “intermediar” intre altele doua ce ar forma o cacofonie si asa evitam “dezastrul”. Greseala mica de altfel, daca ar fi spusa doar de un popor intreg, dar cum ea e folosita de cei din presa, ca nu cred ca exista cineva care nu auzit macar “O data-n viata” de afirmatii de acest gen.

As putea sa enumar si alte replici, devenite celebre numai pentru ca cei pe care ii vedem la tv, rostesc des un grup de cuvinte, dar… pentru ca e tarziu si imi e somn, o sa revin asupra greselilor “evidente” si “deranjante”, as putea spune, asta pentru ca asa cum am afirmat mai sus, nu e musai sa stim tot. Dar cand pretentiile sunt mari, greselile mici sunt observate, asa ca va las si pe voi sa le descoperiti pe ale mele!

Inchiei, prin sincere scuze daca am suparat pe cineva, cat si pentru eventualele greseli din aceste randuri.

De ce “Points of authorithy”?

De ce “Points of authority”? Pe de o parte, pentru ca, asa cum cei care asculta Linkin Park stiu, POA reprezinta numele unei piese ale acestei formatii. Si cum ii ascult mereu cu drag, m-am gandit sa numesc blogul dupa numele unei piese preferate. Dar nu si prima in topul preferintelor mele…

Apoi, daca ne gandim la sensul cuvantului “autoritate”, acela de putere asupra cuiva, mai exact de a i te impune si a-i da ordine, pot spune ca imi place. Imi place… numai sensul cuvantului si unde ma duce gandul cand il aud. Pai mai intai de toate la tara noastra, care ori sufera excesiv de “sefi” (la propriu si la figurat), ori autoritatea lipseste temeinic, daca noi tot suntem, comparativ cu alte tari, la un nivel atat de jos (subsol as putea spune).

Cuvantul “autoritate”, cred ca ne urmareste toata viata. Suntem supusi continuu cuiva, chiar de cand ne facem aparitia pe minunatul si fascinantul nostru Univers ). Mai intai parintilor, pentru ca, fara sa vrei neaparat, mai intai esti copil, iar mama si tata sunt cei care au grija de tine si iti impun (nu in toate cazurile) un grad de autoritate in educatia pe care ti-o ofera. Si tot asa, de la cei care te invata in scoli si pana la primul sef atunci cand devi un angajat si mai departe la legile societatii, toate exercita asupra ta o “autoritate”.

Ce noroc pe mine ca, din punctul asta de vedere, viata m-a ocolit de persoane care ar fi putut sa imi “comande”. Cel putin de una ) Asta pentru ca de la sase ani, am fost crescuta doar de mama (o sa scriu intr-o zi despre ea, merita!!!).

Revenind, sunt uimita de ce vad in fiecare zi… oamenii au ca principal scop in viata, acela de “a deveni cineva”, dar cineva ce? sau cineva cum? Un rol important aici, tind sa cred uneori ca cel mai important, il joaca banii. Daca ai bani, ai ajuns la stadiul de “cineva”, nu mai conteaza cum sau ce ai facut ca sa ii deti. Si “cireasa de pe tort” ar fi ca dupa ce ajungi acolo, “sus” (cum numesc unii) nu-ti mai convine. Nu ca ai vrea sa te intorci de unde ai plecat, dar ba nu-ti convine cum te trateaza cei care si cu un grad macar iti sunt inferiori, ba toate brusc te plictisesc… Uite asa apare si autoritatea (de care tot spuneam), infumureala si multe alte “stari de gratie” care iti schimba comportamentul si perceptiile anterioare.

Evit sa spun aici ceva, de cei care se nasc direct “sus”… pe culme, probabil ). Rea ce sunt, nu?

Concluzionand, mi-am fact acest jurnal in speranta ca ma voi identifica cu multi alti tineri ce gandesc la fel, sau asemanator, dar de multe ori evita sa isi impartaseasca ideile.

Si pentru ca about me… o sa aflati din posturi (care sper sa fie zilnice), va spun blogcitire placuta!